Care este scopul vieții? Daiana Radulescu

Care este SCOPUL VIEȚII?

În acest articol voi încerca să te fac să afli singur/ă care este SCOPUL VIEȚII

Poate ca unii nu vor înțelege ce urmează să scriu acum…

Doar că stând așa, cu laptoul deschis, lucrând la unul dintre site-urile mele, am putut contempla gândul că nici măcar o acțiune din toată ziua de azi nu a avut vreun scop anume.

Și parcă nici din ziua de ieri. Și dacă mă uit bine în urmă, cred că s-au scurs vreo câteva săptămâni de când mă aflu în această stare și nici măcar nu realizasem…

Adică în sfârșit s-a produs ceea ce auzim că s-ar putea produce într-o bună zi, pe neașteptate.

Pe scurt, despre scopul vieții

Să îți explic: în lumea spirituală serioasă, ceea în care discipolul are musai și un guru (deci și în lumea mea yoga), există această idee că la un moment dat novicele va renunța la orice căutări, la orice dorințe, la orice altceva exterior sieși. Căci în sinele său va afla el toată minunăția eternității și a Infinitului și se vor anihila toate cele de mai sus.

Eu știam prea bine acest fapt. Teoretic, în urma experienței mele revelatorii din India, în sensul că a fost o experiență transformațională, cu un anumit moment aparte, pe care nu l-am relatat decât maestrului meu și pe care nu cred că îl voi mai povesti vreodată cuiva, înțelegeam perfect ideea de mai sus.

Acea idee a vieții care curge, fără scop, fără limite, fără nicio barieră, într-un frumos prezent continuu.

Profesorii Zen și inclusiv Bruce Lee se foloseau de exemplul apei pentru a ilustra acest concept: fii precum apa! Curgătoare, ea poate lua orice formă – o pui într-un pahar, ia forma acestuia, o pui într-o albie, ia forma unui râu.

Doar că nu putusem evita, până de curând (acum vreo lună), să nu mă rog.

Și dacă te-ai născut creștin sau creștină, știi cum este la noi: pe lângă Tatăl Nostru, mai venim noi cu cereri speciale și începem pomelnicul. Pomelnic care, apropo, ar trebui să conțină doar numele celor vii și pe al celor adormiți și să fie înmânat preotului spre citire la liturghie.

Tu la ce te și pentru ce te rogi?

Dar la noi rugăciunile sunt pentru sănătate, pentru bani, pentru căsătoria Anei cu Tudor, pentru copilul Mariei, pentru sora Mariei care încă nu are copii, pentru baba Leana care trage să moară, pentru peștișorul de aur pe care încă nu l-am pescuit sau mâncat și PENTRU ORICE, dar numai pentru Divinitate nu ne rugăm noi!

E de înțeles – și mă refer aici stric la cazul meu, căci nu am nicio plăcere în a judeca acțiunile oamenilor. În situația de față, știu clar că în ultimii 2 ani din viață am avut multe momente grele de traversat, multe ape tulburi în care m-am scăldat și, deci, multe seri în care m-am rugat.

Rugăciunile mele erau lumești, firești și puțin puerile – îmi doream rezolvarea problemelor în chipul imaginat de mine. Adică tradiționalul „dă Doamne să fie cum spun eu, cum îmi doresc eu, că știu eu că așa e cel mai bine”.

Cum să te rogi fără un scop anume

Zâmbesc acum, gândindu-mă retroactiv la acele momente. Ce copilă! Doar că eram aproape într-o stare de disperare, într-o stare de agonie interioară ce mă făcea să mă sperii de viitor.

Ca și cum ai fi pe un ocean agitat, în vreme de furtună, singur la bord, privind spre valurile negre ce îți izbesc barca. Ce ai fi dorit? Nu să se oprească furtuna?

Doar că aceasta este doar o posibilitate. În funcție de mulți alți factori, poate că era mai inspirat să îți fi dorit să ai mintea limpede încât să poți naviga către cel mai apropiat țărm. Sau să îți meargă sistemul de comunicații, să poți fi salvat de altcineva. Sau să te scufunzi sub valuri și să înoți până la țărm. Sau să știi dacă pânzele ar trebui să fie ridicate sau lăsate. Și tot așa…

Ceea ce încerc eu să spun este că de prea multe ori noi, oamenii, când suntem într-o situație încurcată, ne încurcăm și mai rău în ea doar pentru ca nu mai vedem decât o soluție. Și atunci începem să ne rugăm pentru ea.

Începem să vedem doar albul sau negrul, și fugim către una dintre extreme. Așadar, de cele mai multe ori, ne vom pierde echilibrul.

Unde mai pui și situația în care te rogi pentru o soluție ce se va dovedi a fi greșită, adică nefavorabilă ție? Ce mai poți face atunci?!

O chestiune de încredere în Univers/Dumnezeu/Absolut/Infinit etc.

Răspunsul meu este unul simplu, simplu: doar ai încredere în orice consideri tu a fi mai presus de tine. Și nu mă refer aici la ființele umane.

Dacă te numeri printre persoanele care știu sau măcar cred că există o forță infinită ce ține totul în picioare, atunci poți avea încredere în ea.

Și odată ce ai luat această decizie, ar fi cazul să renunți la orice alte rugăciuni pentru orice probleme ale vieții tale. Pentru că de aici, din punctul tău de vedere, din pătrățica minunsculă, invizibilă de sus, în care te afli, ca individ, nu poți vedea decât anumite aspecte ale realității.

Te-a învățat cineva ce este REALITATEA?

Iar realitatea (întreabă/citește orice filozof antic/contemporan sau orice om de știință modernă) este cu mult mai complexă decât însăși imaginația ta. Deci chiar este lipsit de sens să te rogi pentru ceva anume, din două motive certe:

  1. Nu-i ca și cum poți pătrunde cu mintea toate aspectele realității tale relative.
  2. Nu ești o parte diferită și separată de universul din care faci parte, deși simțurile îți pot indica altceva. Dacă ai fost măcar o dată în viață telepatic, atunci înțelegi că așa cum tu, o minunsculă ființă pe un minuscul Pământ, te poți conecta la o informație din afara firii tale, la fel și întregul Cosmos este conectat în permanență la tine.

Doar că acest Cosmos este infinit, este inteligent și este conștient – ceea ce noi nu suntem tot timpul. Mai corect ar fi să spun că suntem rar, foarte rar, la nivelul unor guru tantrici sau al călugarilor din Tibet sau al maeștrilor Zen.

Așă că îți propun să te lași pe seama ei, pe seama acestei Inteligențe Infinite. Iar data viitoare când te vei mai ruga, rezumă-te la a recita Tatăl Nostru.

Sigur, și aici este o întreagă problemă în a înțelege corect această rugăciune, care este ca o mantră creștină, dar până la următoare postare pe această tema, tot e bine să începi de undeva.

Cum să duci o viață fără scop

Îmi amintesc ca printr-o ceață cum ne îndemna o doamnă profesoară din timpul masteratului de Comunicare și Relații Publice să scriem pe o foaie unde ne propunem să fim peste 5 ani. Iar eu gândeam: „ce idee aberantă, eu abia știu unde voi fi și ce voi face mâine!”.

Sigur, nu vreau acum să te fac să crezi că eu una nu am to-do list-uri sau că nu mă țin de ele. Doar că nu prea mai am dorințe pentru anii ce vin.

În schimb, am o idee clară că, dacă voi continua pe direcția pe care mă aflu, voi reuși anumite lucruri în următorii 10 ani. Cum ar fi să învăț sanscrita, să termin de citit textele din bibliotecă, să excelez în asane, să îmi păstrez sănătatea, să mă ocup de școala de yoga începută, să îmi aprofundez studiile în metafizică, să mă pricep la programare.

Doar că acestea nu sunt dorințe, ci par a fi certitudini, în sensul în care știi cu siguranță că dacă ți-ai pus o alarmă să sune la 5 dimineața, aceasta va suna.

Asta nu exclude însă apariția altor factori neprevăzuți: se termină bateria telefonului sau ceasului, se strică aplicația sau soneria etc.

Adică nimic în viață nu este cert, asta încerc să subliniez. Și aceasta este însăși rațiunea Vieții și a Realității: ceva mereu să se schimbe, să se recreeze, să se reinventeze. Peste tot în jur este o metamorfoză continuă.

Pentru ca noi să spunem, o dată și încă o dată, și încă o dată : WOW, CE FRUMOS!

„Schimbarea este singura constantă a universului” – 

Fără uimirea noastră, unde ar mai fi mirajul lumii? Fără ochii noștri sclipind în fața surprizei, de unde ar mai veni bucuria?

Ce-i mai frumos decât să te trezești dimineața și să vezi roua de pe frunze, acolo unde noaptea nu fusese nimic? Sau să revezi un brad imens acolo unde lăsaseși doar o plantuță? Sau să vezi un om mare, când acum 20 de ani te uitai în ochii unui copil?

Avem DOAR IMPRESIA ca vrem ca totul să fie identic, neschimbat și nemișcător. Și aceasta este o aberație cognitivă, o nevoie acerbă de a controla.

În realitate însă, ni se bucură sufletul la orice micuță schimbare, la orice foșnet de frunză, la orice rază ieșită din mare. Le admirăm pe toate și începem, în sfârșit, să credem că toate se produc pentru noi.

Așa și este: TOTUL există pentru noi!

Odată ce înțelegem că doar prin simțurile noastre reușim să avem această imagine a lumii, rămânem umiți de plăcere…

Odată ce pricepem că doar datorită organismului nostru putem decoda ceea ce altfel ar fi simple unde cuanatice, amuțim în fața minunii Existenței…

Când realizezi toate acestea, oare îți mai poți dori ceva de la viață? – orice dorință ar deveni exterioară ei.

Când pătrunzi, până în cele mai adânci forme ale vieții tale, toată esența lucrurilor, oare mai poți avea vreun scop în viață? – scopul în sine este starea ta de a fi, pe care deja o ai.

Către ce alergăm disperați zilnic? Pentru ce muncim 12 ore pe zi? Cui ne rugăm, de fapt, și pentru a cui salvare?

Lumea nu-i decât o proiecție a minții noastre, dar una foarte reală

Mi-aș dori ca într-o zi, toți oamenii să ia o pauză și să realizeze cine sunt, pentru ce sunt și de ce sunt.

Poate că nu vor realiza singuri, însă de aceea suntem noi aici, cei norocoși care am înțeles toate acestea și vrem să le spunem și altora, dacă vor avea răgazul să asculte…

Între timp, nici măcar dorința de sus nu o simt ca pe o dorință adevărată. E doar un gând, ca atunci când te gândești că ai vrea să fie noapte ca să poți dormi.

Știu că, indiferent de gândurile mele, noaptea vine oricum; apoi apare soarele. Toate se succed într-o formă a lor, bine gândită, pentru binele nostru, pentru fericirea noastră. Nimic nu este întâmplător și, slavă cerului, nimic nu ține doar de gândurile noastre.

Așa că astăzi mă simt tare încântată de starea mea de a fi: în tihnă, neurmărind nimic, copleșită de frumosul ce mă înconjoară și pe care știu, ca o bunică bătrână și înțeleaptă, că nu toată lumea reușește să îl vadă…


Te las să urmărești ceva, la fel de frumos, din teoria specială a relativității, a lui Einstein: