5 descoperiri personale după 2 luni de hibernare

În luna ianuarie, am decis să nu mai fac nimic din ceea ce făceam înainte, timp de 2 luni. Practic, pe perioada iernii.


Aproape de finalul acestei hibernări, îți împărtășesc ce am aflat despre mine și cum mi-a fost în tot acest timp.


Dar să le luăm pe rând...


De ce am ales să hibernez


Hibernarea este o activitate... lipsită de activitate.


În zonele lumii care au iarnă, natura și ființele ei știu că atunci când mărețul Soare zâmbește mai mult către cealaltă emisferă, e cazul ca activitea lor să fie una mai „de noapte”.


Și cum noaptea ar fi ideal să dormim, pentru a ne regenera organismul ce vine după o zi de lucru, tot așa ar fi ideal ca iarna să ținem cont de lipsa soarelui și să ne regenerăm intens. N-aș fi realizat toate aceste lucruri și nu le-aș fi considerat relevante pentru oameni, daca nu mi-aș fi petrecut toamna alergâd între București și Călimănești, schimbând locuințe, filmând și transformând o casă cu etaj într-un mini-ashram.

De pe autostradă, natura de vede altfel.


În primul rând, se vede.


În imensitatea ei! Când faci naveta la 2 săptămâni între un tărâm al copacilor din beton și un tărâm al dealurilor împădurite, începi să observi schimbarea culorilor ce aprind sau sting munții odihnitori pentru privirea mea de călător. Soarele mă atingea altfel din poieniță, la fiecare revedere.


Parcul era presărat de noi și noi curcubee de toamnă, iar oglindirea vegetației în apa Oltului era mereu alta...



În săptămânile în care am stat constant la Călimănești, am început să aud o chemare a Naturii, neștiută până atunci. Începusem să tânjesc după mirosul de pământ stropit de rouă.


Priveam cu orele pelerinele de nori ce coborau până în sat, ca într-o paradă de modă: mereu altceva, ceva spectaculos. Am descoperit cu ochii culori ce nu știam că există.

Am descoperit cu mâinile copacii care mi-au primit îmbrățișările.

Iar cu buzele, am descoperit aroma violet a fructelor de toamnă!


Nuci, mere, struguri, gutui, toate de peste gard...


Peste acel gard, nu locuia nimeni.


Nimeni, în afară de Mama Natura, pe care n-o mai deranjase nimeni de vreo... 50 de ani.


Nici nu vă pot descrie ce gust au bunătățile pământului neatins recent de om!


Și cumva, în acest spațiu în care apele termale ale zonei fac să iasă aburi din păduri la ceas de seară, mi-am amintit de natura mea de femeie-lup.


Și am început să citesc mai multe despre asta...




Desigur, veți spune, dar lupii nu hibernează iarna. Așa este.


Însă nici noi nu avem blană, încât să rezistăm gerului, așa cum fac ei.


Iar eu deja decisesem să îmi ascult intuiția și flow-ul pe care le-am urmat toată toamna.


Iar Flow-ul naturii spunea clar, cu glas răsunător, prin fiecare frunză care cădea: „e timpul să te retragi în munți, să stai la cald, sub pături groase, să sorbi din ceai și din vin fiert, să îți conservi puterile și să te culci odată cu lăsarea întunericului sau oricând corpul tău se va simți ostenit. Acum nu e momentul să escaladezi noi munți”.


Era timpul să ascult și să fac ceea ce predam cursanților mei: Shed The Past And Prepare For The NOW - acesta fusese titlul retreat-ului din toamnă, în care am integrat cu toții importanța renunțării la „frunzele” care nu ne mai sunt de folos.


A fi gol, ca un copac, nu înseamnă a muri, ci a te regenera.


Ah, dacă aș fi știut asta toată viața mea! De atâtea ori am tras de mine iarna, cum facem mai toți, de fapt.

În loc să ascultăm vocea Naturii și să lăsăm oamenii să lucreze de acasă (bine ca a fost nevoie de o pandemie ca să ajungem la această înțelepciune), în loc să le dăm concedii mai lungi, să îi trimitem în țări calde, să suspendăm cât mai multe activități și să ne planificăm viața încât iernile să putem efectiv să stăm și să hibernăm, noi ne comportăm ca și cum anotimpurile nu au nicio legătură cu viața noastră. Mă înclin încă o dată în fața măreței știinte numită Ayurveda, care ne învață că este nevoie să ne adaptăm stilul de viața, nu doar alimentația, în funcție de sezon.


Pentru că deși am ajuns să putem avea becurile aprinse pe străzi și în case la orice oră a nopții, asta nu înseamnă neapărat un beneficiu pentru noi. Ba dimpotrivă!


Și „mulțumită” aparatelor de aer condiționat și sistemelor de termoficare, avem o căldură în casă iarna care ne face să credem că este cel puțin primăvară, așa că stăm în tricouri și ne bucuram de „confort”.


Apoi ieșim afară, la minus 10 grade, cu fular și căciulă pe cap, căci avem un job la 20 de km distanță și la final de zi ne plângem de răceala de sezon.


Dar nu sezonul e de vină, ci al nostru bioritm dat peste cap.


Nu vi se pare ilogic să trecem de la primăvară însorită (în apartament/casă) la iarnă geroasă (adevăratul anotimp) cel puțin o dată pe zi și să ne așteptăm să nu ne îmbolnăvim deloc?


Așa că realizând că mai toată viața am făcut și eu iernile ce face majoritatea, adică să lucrez ca și cum Natura nu mi-ar spune că e cazul să mă mai și conserv, iarna aceasta am decis, de nevoie și din respect fața de Femeia-Lup, fața de Zeița din mine, să fac ceva ce n-am facut în viața mea de 33 de ani: să hibernez.


5 descoperiri personale din perioada hibernării




Am ales să intru în hibernare imediat după ultimul retreat tematic organizat la Călimănești, adică după 4 ianuarie.


Astăzi, pe 22 februarie, pot spune că am ieșit oficial din hibernare, cu acest prim articol pe blogul meu.


Deși sinceră să fiu, am cam ieșit de vineri din el.


Dar a fost o revenire lentă, care nu m-a împins imediat către scris, ca atunci când te trezești din somn și degetele îți sunt amorțite și îți ia ceva timp până te ridici în picioare și poți din nou să mergi.


Conform unor calcule foarte exacte, fix 7 săptămâni am hibernat.


Și iată cele 5 concluzii la care am ajuns:


1. Serialele și filmele de pe Netflix îți influențează starea de spirit și gândurile de peste zi




Știu, n-am cum să demonstrez asta așa de ușor, dar permite-mi să îți împărtășesc experiența mea personală. Eu nu am abonament la Neflix.


Am ales să nu am pentru că știam că va deveni ca un drog.


Nu spun ca devine drog pentru toată lumea, vorbesc doar de mine acum, care nu mă mai uit la TV de peste 8 ani și atunci când prind câte o secvență de emisiune, rămân cu gura căscată mai ceva ca piticii de grădiniță la desenele animate cu dinosaurii lor preferați.


Și ca orice drog, creează dependență.


Iar dependența te îndepărtează de natura ta.


Dependența creează și frici, adică iluzii.


În concluzie, nu am vrut să îmi fac abonament la Netflix de teama de a nu rămâne doar cu privitul filmelor în viața ea.


Căci recunosc, e foarte confortabil să vii acasă după o zi friguroasă și să îți iei prânzul cu ochii la un serial care te-a captivat.


Sau să stai 5 ore în movie-binging, adică să vezi episod după episod, până după miezul nopții, când, pe mine cel puțin, m-a luat durere de cap. Dar pe perioada hibernării, am vrut să testez acest „drog”.


Am „împrumutat” un abonament de Neflix și nu pot spune că nu m-am bucurat de niște filme sau seriale simpatice.


Și spun simpatice, pentru că ochiul meu de om de comunicare cu training într-un ashram special din India a ajuns să vadă un agenda-setting acolo unde mulți oameni nu îl văd. Filmele actuale despre catastrofe planetare, despre cum ar arăta viața peste 70 de ani, despre popularea altor planete, despre degradarea vieții pe Pământ, de fapt, nu fac decât să adâncească criza mondială preconizată de analiști și să trezească resemnarea privitorului, care în curând va ajunge să creadă că apocalipsa pe Pământ e invevitabilă.

Groaznic cum ni se pot inocula mental aceste idei, prin mass-media sau TV - fie el și NetFlix, the super-hero of the world.


Dar lăsând aceste chestiuni politice la o parte, pot spune că dintre toate filmele văzute, la final de 7 săptămâni, nu-mi amintesc lucruri semnificative din ele, să zic că mi-am îmbogățit viața cu ceva.


În afara serialului meu preferat, The Blacklist, cu actorul meu preferat, James Spader, mi-a rămas în memorie un singur film: unul japonez, o animație ca o poezie, ca un basm...


Ce cadre, ce desene, de fapt, ce fel de a muta camera în unchiuri neașteptate, ce modalitate de a reda valori ale vieții, de a vorbi despre idealuri, dorințe, talent și muncă asiduă, despre „pietre de șlefuit”!


O capodoperă de animație! Cu o morală despre viață, nu așa! Cât despre părinții din acel desen japonez, nici nu mai vorbesc...


Știu prea puține despre cultura japoneză pentru a concluziona, dar eu cu siguranță mi-aș fi dorit să am niște părinți cărora să le pot spune doar „vin mai încolo”, la întrebarea „unde te duci?”, mai ales daca aș fi avut atunci doar 14 ani.


Dar nu am rămas doar cu aceste 2 amintiri din cele 7 săptămâni de Netflix, ci și cu concluzia că după ce priveam filme ce arătau drame, povești de război, durere, infractori și răzbunări, starea mea de spirit se schimba, ușor, ușor. Deveneam dură în gândire. Rece.

Calculată. Aproape fără emoții, fără a mai empatiza cu cei din jur.

Fără a mai spera la mai bine. Într-un fel de survival mode - eat or get eaten („mănâncă sau vei fi mâncat”).


Ador serialele polițiste bune, cele cu detectivi, profilers și mult suspans, oratorie, psihologie și multe teme de gândire ce te fac să simți că ai un puzzle de rezolvat, cele ce îmi dezvăluie personaje cu o minte malefică pe care n-aș putea-o egala nici de aș face o facultate specială pentru așa ceva. Însă am remarcat, în câteva rânduri, cum aceste filme nu aduc o mare valoare în viața mea. Sau cel puțin, nu valorea pe care o caut eu.

Da, mă fac să realizez că habar nu am de cât de mulți interlopi și cât crimă organizată la nivel cel mai înalt poate sta deghizată, de fapt. Și da, îmi pot stârni imaginația, dar de imaginație nu duc lipsă de fel.

Dar eu, una, în tot ceea ce ascult sau văd, caut inspirație, motivație, idealuri despre felul nostru de a trăi și adevăruri ce exprimă natura noastră divină și faptul că suntem cu toții parte din Infinit.


Mă încântă onoarea, curajul, dragostea de nezdruncinat, lipsa fricii de moarte, integritatea absolută pentru o valoare a unui om, abilitatea de a visa, ce a iniția revoluții înspre folosul omenirii, dar și de a crea ceva frumos în jur. Și ce să vezi, de multe ori, aceste filme nu sunt despre frumos. Sunt despre urât, murdar, grotesc.


Sunt despre a arăta ca natura umană poate fi pervertită sau chiar ni se insinuează că ea ar fi una rea. Parcă toate au devenit apocaliptice, toate sunt într-o zonă în care ne arată latura sumbră, dar captivantă ca potențial de „a te menține în viață”, a naturii noastre umane. Și ghici cu ce rămân eu la final de film?


Exact cu așa ceva! Cu o stare gri, în care nu mă mai simt zeiță, ci un simplu pion rătăcit într-un haos manipulat - o stare în care văd lumea prin filtrul ce mi s-a proiectat.


Văd oamenii și omenirea ca fiind fără speranță - iar eu una nu cred așa ceva! Atât de mult mi-au afectat starea aceste filme, încât am avut multe momente în care nici nu-mi mai venea să mai fac ceva pentru lumea din jur.


Un fel de „oricum nu contează, we will be doomed”. O energie joasă, o forță care te trage în jos. Așa ca la final de hibernare cu Neflix pe fundal, nu pot spune decât că e un mit că filmele nu te afectează la nivel psihologic zile la rând, dacă nu chiar săptămâni după ce le-ai văzut.

Mai ales când îți petreci 3 ore pe zi privind niște ciudățenii cinematografice.


Chiar ne afectează ce vedem, ce auzim, fie ele și simple imagini și conversații din filme.


Ca orice gânduri perpetuate și puse într-un sandviș emoțional, cele provenite în urma filmelor ne transformă realitatea.


Atragem ceea ce privim, ceea ce sădim în minte, ceea ce auzim cel mai des.


Exemplu concret: am avut de-a face cu poliția, direct și indirect, de 3 ori în ultima lună. Nu mi se pare deloc un „accident”.

De asta nu mă uit la știri.


De asta am mare grija ce citesc, cu ce oameni vorbesc, ce grupuri frecventez, ce canale de YouTube urmăresc și ce filme privesc. De aceea afirm încă o dată că ador filmele indiene, în care se spune o poveste din care ai de învățat ceva, în care primează încă latura umană, ci nu efectele speciale create pe calculator.


Filmele acelea indiene care îți arată filosofia vedică și hindusă prin acțiunile personajelor lor.


Cele care vorbesc despre Iubire, despre Libertate, despre Zeițe, despre viața de apoi...


Sau măcar filmele clasice rusești, cu drame ce arată frici umane, versus nelimitarea unui spirit ce a reușit să ajungă până la Dumnezeu. Nu sunt o cinefilă (chiar deloc!), dar voi alege să mă uit la filmele alor epoci atunci când hibernez...


În concluzie:


Bye-bye, Netflix.

Thanks for stopping by and twisting my head.


Această popas Netflix din viața mea m-a ajutat să înțeleg ce fel de energie nu vreau să aduc în viața mea, de fapt. Așa că ai mare grijă la ce introduci în viața ta printr-un „film banal”!


2. E foarte greu să îți propui să nu faci nimic și chiar să reușești



Noroc cu filmele de pe Netflix, care m-au ținut mult timp pe canapea.


În rest, am avut ceva dificultăți.


A existat la început o vocea care spunea: „Nu se poate, chiar nu ai de gând să faci curat în casă azi?”


Sau: „haide, știi bine că nu poți să mai amâni despachetarea hainelor tale, chiar trebuie să faci ceva azi”. Am primit tot felul de astfel de indicații legate de haine, de citit, de un to-do list, de planificarea pentru viitorul ulterior, de scrierea unui shopping list, de spălatul vaselor, de sunatul părinților, de răspunsul mesajelor, de îngrijirea cățelului, de plata facturilor și de căutarea unei noi mașini.


Recunosc că am cedat ultimelor 3, din când în când - că fără semnal la telefon nu mi-aș fi dorit să ajung. :)


Iată și un top al celor mai ușoare/grele lucruri de făcut în hibernare. Cel mai simplu mi-a fost să nu mă ating de social media și de Gmail.


Cel mai greu mi-a fost să ies din săptămâna în care am căutat soluții pentru a avea o nouă mașina sau a o repara pe actuala, dat fiind faptul că mașina mea era în service de 3 luni deja - o luasem ca pe un super task, de tipul „avem o problemă, lasă că voi găsi eu o soluție imediat!”. Iar la capitotul „dileme săptămânale”, a decide să nu fac curățeni compulsiv-obsesiv a fost chiar greu.


Sau să nu gătesc constant, mai ales pentru că ador să gătesc și să încerc rețete noi, pe care le inventez.

3. Când ești doar tu cu gândurile tale, nu mai știi dacă ele chiar îți aparțin




În timpul hibernării, mai precis pe la sfârșitul ei, m-am trezit că nu mai știu ce vreau. O stare de confuzie foarte diferită de „a nu știi ce vrei să faci cu viața ta”.


O stare în care mă uitam cu atenție cum se scurg zilele din calendar și mă întrebam: „OK, și de la sfârșitul lui februarie, pe ce drum vrei să o apuci?”.


Și credeți-mă că, după atâtea filme polițiste și greșeala de a consuma un produs de origine animală într-o zi, am avut o seară de vineri în care nu am mai putut preda yoga online.


În schimb, în acea seara m-am gândit serios dacă nu cumva e cazul să dau la Academia de Poliție sau să fac un masterat la Academia Națională de Informații. A doua zi însă, am revenit la mine, așa cum mă știu eu: o persoană care adoră să fie liberă, în orice moment, sub orice aspect. Deși am o latură de profiler și de detectiv foarte bine înrădăcinată, nu cred ca m-aș putea încumeta la ceva „pe viață”, cum ar înseamna un astfel de job. Însă a fost revelator pentru mine să aflu că multe lucruri pe care urma să le fac nu le-aș mai fi făcut neapărat.

Am realizat că nu erau planurile mele, de fapt.


Că poate pentru societatea în care trăim pare logic să urmeze C după B și 2 după 1, însă în capul meu nu. Am descoperit o Daiana care chiar nu este liniară! (Yes!) O Daiana care nu vrea să facă activități doar pentru că „se presupune” că ar trebui să le facă la vârsta ei, în postura ei, la jobul ei, în starea ei, cu ale sale cunoștințe sau presupuse responsabilități și abilități. Iar cursul început cu Mădălina Preda, prietena și mentorul meu în organizare și planificare, cursul ei de „Goal-setting” nu a făcut decât să îmi confirme acest aspect și să mă facă să gândesc diferit.


Mi-am pus altfel faimoasa întrebare „tu pentru ce vrei sa fii cunoscut până la finalul vieții?”, în care accentul cădea pe „cum vrei să te vadă alții”, de fapt. Și a ieșit: „ce îmi doresc din toată inima să fac, până la finalul vieții?”.


Sau și mai plin de suspans și răvășitor emoțional: „chiar nu vreau să părăsesc luma asta fără să fi apucat să...” - și lista se continua cu verbe precum „fac, vizitez, învăț, predau, explorez, creez, simt, experimentez”. Pentru că la mine, „a deveni cineva” nu mai există de ani buni în vocabular - și consider că n-ar trebui să existe această expresie în DEX-ul niciunui om. Nu devenim nimic, deja suntem totul. Putem doar să jucăm roluri.


Și aici vine cea de patra descoperire a mea din hibernare.

4. În căutarea unei sensului nostru în viață, e foarte util să ne imaginăm ca personaje dintr-o lume creată pe calculator





Am reînceput să joc World Of Warcraft pentru o scurtă perioadă de timp a hibernării. Nu mai jucasem de când aveam 21 de ani. Și tot construindu-mi caracterul și încercând să înțeleg psihologia, dar și filosofia din spatele jocului, am avut o altă mică revelație. Care nu-i altceva decât pură filosofie vedică: suntem cu toții stropi de Divinitate. Odată ce realizăm asta, și realizarea Sinelui Suprem e demersul cel mai greu al fiecărui om, putem juca liniștiti orice rol dorim. Dar să jucăm mai multe, sau doar unul? Asta mă tot întrebam... Evident, în joc poți crea mai multe personaje.

Pe care le vei juca pe rând. Fiecare personaj are lumea sa, nivelul său, experiența sa, nu le poți combina și nu poți juca „la 4 mâini”.

Deci prima concluzie e că nu-i recomandat să jucăm vieți duble. Apoi, am descoperit că un personaj pe care ți-l alegi în joc vine cu 3-4 abilități mari.

Se spune că 2 sau 3 maxim ar fi numărul ideal. Aceastea sunt niste abilități înnăscute ale lui, niște talente, în care, cu training-ul potrivit, va excela. Subliniez: cu training-ul potrivit. Mai subliniez și „înnăscute” - sunt abilităție pe care doar anumite categorii de oameni le au.


Alte categorii de oameni vor avea alte abilități și tot așa.


Dar toți oamenii le au!


Nu există personaje fără super-puteri, așa cum nu există oameni fără super-puteri. Doar că unii dintre oameni nu sunt conștienți de ele, pentru că nu trăiesc, de fapt. Trăiesc ce li se spune, nu conform caracteristicilor lor.

Dar să revenim la aceste 2-3 abilități forte.

În funcție de ele, acel om/personaj își va croi drumul prin viață/joc. El trebuie să fie conștient de ele, pentru a le transforma în super-puteri.


De asemenea, e nevoie de training-uri speciale, cât mai dese. Aceste training-uri vin, de cele mai multe ori, din experiență de viață pe drumul ales (quests).


Sunt probleme ce apar, misiuni în care participi pentru a-ți exersa abilitățile. Le poți accepta sau le poți refuza.


Dacă le accepți, cu toate riscurile lor, vei avansa ca nivel, te vei dezvolta ca personaj.


De nu, rămâi acolo, în lumea aceea, la același nivel.


Dar nu poți trece mai departe de acel tărâm, sau riști să fi omorât de forțe mai mari decât tine. Dacă însă accepți provocările și te implici în ceea ce este de făcut la momentul oportun, abilitățile tale cresc.


Tot timpul vei excela, în viață și în joc, în puterile cu care ai fost înzestrat de la început și pe care ai înțeles că este cazul să le folosești, spre binele întregului joc. Deci nu are sens să copiezi alte personaje, alți oameni din jurul tău, căci e foarte posibil ca tu să nu fi ca ei. Și chiar dacă ați fi din aceeși categorie, felul în care explorați lumea va fi diferit ca timp, ca moment, ca ordine de a aborda mai multe situații/provocări în care vă aflați. Ceea ce contează este că poți avea tot felul de aliați diferiți de tine, pentru că vă veți completa super-puterile. Degeaba ai 2 oameni care știu sa facă proiectul unei case, dacă nu ai niciunul care să știe să o construiască din cărămidă apoi la asta mă refer.

A fost revelator acest moment pentru mine, pentru că am început să mă privesc detașat, non-emoțional, ca pe un personaj de joc. Pe scena vieții, cine aleg să fiu?


Ce personaj sunt?


Ce super-puteri am și ce alte abilități pot sa cresc? Ce misiuni îmi iau?


Ce experiențe de viață îmi aleg? Totul este despre ALEGERE. Înțeleg, deci aleg. Aleg întâi mental, evident. Apoi îmi imaginez, apoi ajung să creez în jurul meu ce mi-ai imaginat.


Atrag, perpetuez, particip în mod direct. Mi-am adus aminte de tot ce știam din teoriile atracției, ale manifestării, de lumea cuantică la care participăm...


Și așa am început să îmi construiesc un personaj care să mă încânte sub orice aspect. Dar până la următoarea poveste, iată și ultima mea descoperire din hibernare pe care ALEG să ți-o împărtășesc.


5. Hibernarea nu te face mai puțin productiv, dar lipsa ei poate dăuna grav sănătății




Știu, e posibil să te macine conștiința: „cum, să nu fac mai nimic pe perioada iernii? Adica 3 luni?!” Inevitabil, o lună trece ușor și vei face destule, căci e cea cu sărbătorile de Crăciun și de Revelion. Așa am făcut și eu anul acesta, în decembrie, de parcă ar fi fost Soarele dogoritor de august pe cer și astfel am terminat de decorat o casă de peste 300 mp la 200 km distanță și am pregătit și ținut un ultim retreat, la sfârșit de an.


Dar m-am și ales cu o infecție urinară și renală care s-a finalizat cu un episod de 12 zile de antibiotice, așa că n-aș mai alege să trag de mine la fel, dacă m-ai întreba acum.


Și contrar așteptărilor, productiviatea ta nu va scădea de loc. Ba vei fi surprinsă ce forță interioară vei avea disponibilă în ajun de primăvară, când vei fi la unison cu Natura ce începe să erupă și să își croiască drum prin pământul retrezit. Vei fi umită să vezi că tot vei face câte ceva, deși n-ai fi vrut, pentru că, asta e, nu avem de ales, măcar facturile trebuie să ni le plătim. Deși cred că și aici există soluții la care nu m-am gândit până acum, cum ar fi setarea plăților recurente și banii puși deoparte pentru astfel de cheltuieli. :) Apoi, gândește-te că dacă nu îți permiți o pauză 3 luni pe an, e posibil să nu ți le mai permiți pe restul 9 de pilotat ca la cursele de Formula 1 - cam asta facem de obicei, nu-i așa?


Pentru bine corpului tău și al zeiței din tine, lasă iarna să te găsescă petrecând mai mult timp în pat, cu lumina stinsă, citind la lumânări.


Lasă iarnă să fie despre pampering your body and mind. Lasă iarnă să ningă peste culcușul tău, în care tehnologia să nu fie cel mai bun prieten cu care stai pe chat.

Îți spun dintr-o primă experineță pe care știu că o voi repeta de acum mereu și nu știu cum să o spun mai răspicat: cu toată vinovăția din interior și din exterior, merită să încerci să hibernezi măcar o iarnă pe an! :)


For all my she-wolves out there, hibernation rules!


Bun, și acum ce urmeză să faci?


Foarte simplu: să rămân în Flow.


Ca un ghiocel proaspăt ieșit de sub zăpadă, doar ce am scris în weekend 10 pagini despre toate retreat-urile magie pe care vreau să le organizez timp de 12 luni. Cursul Mădălinei, professional planner and organizer, face deja minuni și așezat peste ieșirea mea din hibernare și un nou început de primăvară, am reînceput să creez - asta face personajul meu, creează mereu. Așă că acum le pregătesc femeilor un inedit cadou de 8 Marie - un retreat cum nu am mai făcut până acum, în 5 ani de activitate, ceva cu totul special! O poveste de la început până la sfârșit, în care fiecare din cele 8 femei participante să se simtă Zeiță prin experiența pe care le-o voi regiza. Vom crea o bulă a timpului și vom călători la începuturile lumii manifestate, unde fiecare participantă va simți ce înseamnă să fii Creatoare A Lumii. Sub lumina Muzei, am așternut deja pe foaie cele 21 de activități cu titlu de ritual care vor încânta ființa tuturor femeilor din acest retreat minunat.


Abia aștept să le cunosc personal pe cele 8 femei care vor alege să își ofere acest cadou de ziua lor: The Goddess Retreat - Femeie înseamnă Zeiță - o călătorie de 3 zile în care vei experimenta viața ca Zeiță, cu toate ritualurile ei.


4 nopți, 3 zile, 8 femei Vei înțelege cine ești, de unde vii, cum ai ajuns aici și mai ales, ce poți face în acest secol, încât să nu mai uiți niciodată cine ești.


Dar vei face asta nu doar teoretic, ci și practic. Îți voi clădi un alt univers, în care să îți conduc subconștientul, dar și corpul, pe un alt tărâm - prin decor, prin muzică, prin deosebitele activitățile creative de relevare a sinelui tău. Îmi tremură mâinile de emoție numai când mă gândesc că „așa a fost să fie” și că Divinitatea va trimite spre mine exact acele femei care simt că au nevoie să își recapete puterea de Zeițe în acest moment. Așa ca ascultă-ți intuiția, femeie-zeiță, și planifică-ți o reîntoarcele la sufletul tău creator între 4-7 martie. Ne vedem în micuțul ashram, la Călimănești, pentru un sejur de basm, cu 8 zâne și cu măreția lor. Pentru detalii legate de acest retreat, te rog să îmi scrii pe email. Voi posta evenimentul pe Facebook în curând.


Și acum, să ne închinăm și să ne scriem recunoștințele zilnice, căci deja e tâziu...


Multumesc din inimă pentru întreaga inspirație și energie de azi și pentru tot ce urmează să curgă lin în viața mea!




119 afișare0 comentariu

©2017-2021 by YOGALIZE - Happiness Through Mindfulness

This site was designed with the
.com
website builder. Create your website today.
Start Now