Idee centrală: Când totul pare în regulă și totuși te simți absentă, rădăcina poate să nu fie burnout-ul sau nerecunoștința — poate fi o identitate neexaminată, luată greșit drept tot ceea ce ești.
Viața ta arată bine.
Mai mult decât bine, poate.
Ai o carieră respectabilă.
Îți câștigi propriii bani.
Ai o casă frumoasă—sau măcar o casă pe care odinioară ai visat să o ai.
Călătorești.
Citești.
Ai grijă de corp, de cele mai multe ori.
Ai oameni care te iubesc. Oameni care te admiră. Oameni care poate chiar și-ar dori viața ta.
Și totuși…
Ceva nu se simte bine.
Nu destul de greșit ca să lași totul în urmă.
Dar nici destul de viu ca să-i spui fericire.
Te trezești, îți faci ceaiul, deschizi laptopul și continui să fii femeia pe care viața ta o cere să fii.
Capabilă.
De încredere.
Inteligentă.
Puternică.
Mereu puternică.
Răspunzi la mesaje.
Participi la întâlniri.
Îți amintești zilele de naștere ale tuturor.
Plătești încă un curs care promite să te ajute să-ți descoperi scopul.
Și uneori, într-un moment liniștit, poate stând singură într-un aeroport sau plimbându-te printr-un oraș frumos pe care erai prea obosită să-l savurezi, apare o întrebare destul de incomodă:
E asta, cu adevărat, viața mea?
Nu:
„E viața mea bună?”
Știi deja că e bună.
Întrebarea e mai stranie decât atât.
Se simte această viață ca fiind A MEA?
E greu de recunoscut când nimic nu e vizibil stricat.
Dacă relația ta ar fi teribilă, ai putea învinovăți relația.
Dacă n-ai avea bani, ai putea învinovăți banii.
Dacă cariera ar fi un eșec evident, ai putea schimba cariera.
Dar ce schimbi când totul funcționează…
și TU ești cea care se simte absentă?
De obicei numim asta burnout.
Sau criză de mijloc.
Sau lipsă de scop.
Sau hormoni.
Sau nerecunoștință—ceea ce e deosebit de util, pentru că acum te poți simți neîmplinită ȘI vinovată că ești neîmplinită.
Un aranjament foarte eficient. :)
Poate începi un alt proces de vindecare.
Îți schimbi alimentația.
Meditezi mai mult.
Descarci încă un habit tracker.
Te gândești să-ți lași jobul și să creezi o afacere online.
Îți imaginezi că locuiești în Bali.
Deși, dacă suntem sincere, ai lua probabil cu tine laptopul, așteptările și întregul sistem nervos.
Palmierii se pot schimba.
Cea care privește pe fereastră rămâne aceeași.
Și aici vreau să pun o altă întrebare.
Ce-ar fi dacă problema vizibilă nu e problema de la rădăcină?
Ce-ar fi dacă nu te simți doar blocată în viața ta?
Ce-ar fi dacă „eu”-l care trăiește această viață nu a fost niciodată investigat?
CINE e blocat?
Sună filosofic.
Așa și este.
Dar e și extraordinar de practic.
Pentru că fiecare alegere pe care o faci începe undeva.
Cariera pe care ai ales-o.
Persoana cu care te-ai căsătorit.
Suma de bani pe care o crezi suficientă.
Visele pe care ți le permiți.
Visele pe care le respingi imediat ca nerealiste.
Toate aceste alegeri ies dintr-o anumită înțelegere a celui care ești și a felului în care funcționează Realitatea.
De obicei, nu am creat conștient acea înțelegere.
Am moștenit-o.
De la familii.
De la școală.
De la cultură.
De la religie.
De la dezvoltare personală.
De la ceea ce trebuia să devină o „femeie bună” sau o „femeie de succes.”
Și pentru că identitatea nu a fost niciodată examinată, dorințele ei se simt ca ALE NOASTRE.
Fricile ei se simt ca ALE NOASTRE.
Definiția ei a succesului devine DESTINAȚIA NOASTRĂ.
Așa că petrecem douăzeci de ani construind viața pe care a cerut-o.
Apoi, într-o zi, ajungem.
Și ceva din noi spune:
„Nu asta e.”
Poate că nu ești nerecunoscătoare.
Poate că, în sfârșit, începi să fii sinceră.
Există o distincție frumoasă în Kaṭha Upaniṣad între preyas și śreyas.
Preyas e ceea ce e plăcut, atractiv sau imediat de dorit.
Śreyas e ceea ce e cu adevărat benefic—ceea ce ne duce către binele nostru cel mai înalt.
Textul spune că aceste două posibilități se apropie de ființa umană, iar cei înțelepți învață să le deosebească.
Nu înțeleg asta ca pe o condamnare a plăcerii.
Ceaiul e plăcut.
Călătoriile sunt plăcute.
Banii sunt foarte plăcuți când vine factura la curent.
Problema nu e plăcerea.
Problema e că ceea ce atrage identitatea nu e întotdeauna ceea ce hrănește Sinele.
Poți deveni extrem de de succes în a obține preyas—promovarea, aprobarea, casa frumoasă, următoarea realizare—și totuși să rămâi departe de śreyas.
Nu pentru că acele lucruri ar fi rele.
Ci pentru că niciun aranjament de lucruri exterioare nu poate răspunde unei întrebări de identitate.
De aceea disconfortul tău poate rămâne chiar și după ce îmbunătățești circumstanțele.
Ai schimbat mobila.
Poate chiar țara.
Dar aceeași femeie nevăzută continuă să aleagă ceea ce o femeie ca ea e presupusă să aleagă.
Și aici filosofia Trika oferă un alt fel de a vedea problema.
Una dintre ideile ei centrale este pratyabhijñā—recunoașterea.
Nu auto-invenție.
Nu auto-îmbunătățire.
Recunoaștere.
În această tradiție śaiva non-duală, natura noastră cea mai adâncă este Conștiința însăși. Și totuși Conștiința se poate experimenta prin contracție, identificându-se temporar cu un corp limitat, o minte, o istorie și o identitate socială.
Identitatea limitată nu e neapărat falsă în sensul că n-ar exista.
Daiana există.
Elena există.
Femeia care răspunde la emailuri la 22:42 pentru că nu vrea ca nimeni să creadă că e nesigură există, cu siguranță.
Dar ea nu e TOTAL ceea ce ești.
Greutatea începe când un rol temporar e luat greșit drept Sinele total.
Atunci fiecare decizie trebuie să protejeze acea identitate.
„Nu pot să-i dezamăgesc.”
„Ar trebui să fiu recunoscătoare.”
„Am investit prea mult ca să o iau de la capăt.”
„O femeie de vârsta mea nu poate să facă brusc asta.”
„Trebuie să știu exact ce vreau înainte să schimb ceva.”
Chiar trebuie?
Sau identitatea are nevoie de certitudine pentru că incertitudinea îi amenință continuarea?
Aceasta e o distincție importantă.
Poate că nu ți-e frică să-ți schimbi viața.
Poate ți-e frică să devii de nerecunoscut pentru tine însăți.
Pentru că cine ai fi fără cariera care dovedește inteligența ta?
Fără a fi femeia care gestionează totul?
Fără rolul din relație?
Fără obiective?
Fără următoarea versiune a ta care așteaptă să fie construită?
Poate de aceea femeile de succes pot rămâne blocate atât de mult timp.
Nu pentru că le lipsește curajul.
Ci pentru că inteligența lor a devenit excepțional de iscusită în a apăra o identitate pe care nu au pus-o niciodată sub semnul întrebării.
Mintea poate produce argumente foarte sofisticate pentru a rămâne exact unde suntem.
Numește frica „responsabilitate.”
Numește abandonul de sine „maturitate.”
Numește repetarea „stabilitate.”
Și uneori numește epuizarea „succes.”
Știu ceva despre asta.
Am trăit în țări diferite. Am studiat sisteme antice. Am predat mii de femei. Am construit, am plecat, am început din nou, am schimbat direcții și am pus sub semnul întrebării aproape tot ceea ce mi s-a spus că nu trebuie pus sub semnul întrebării.
Și totuși, identitatea nu dispare doar pentru că putem preda despre ea.
Apare în momente obișnuite.
În corpul care se încordează înainte să trimit un mesaj.
În nevoia de a explica o decizie care nu cere nicio explicație.
În vina care apare când stau cu ceaiul de ghimbir, Pyari dormind alături, în timp ce lumea insistă că ar trebui să fac ceva mai „productiv.”
Întrebarea spirituală nu e separată de aceste momente.
Trăiește înăuntrul lor.
Cine crede că odihna trebuie câștigată?
Cine crede că valoarea ei crește când produce mai mult?
Cine crede că libertatea va începe după ce totul e terminat?
CINE?
Nu răspunde prea repede.
Răspunsul acceptabil social va sosi primul.
Răspunsul adevărat e de obicei mai liniștit.
Poate descoperi că femeia care se simte blocată nu e dușmanul tău.
A construit această viață ca să te țină în siguranță.
A învățat să fie utilă, dezirabilă, realizată și stăpână pe sine pentru că, la un moment dat, aceste calități aduceau iubire, apartenență sau protecție.
Nu trebuie să o atacăm.
Trebuie să o vedem.
Și apoi trebuie să întrebăm dacă identitatea care a creat această viață ar trebui să continue să o guverneze pe următoarea.
Aici recunoașterea devine eliberatoare.
Nu trebuie să-ți distrugi cariera, să-ți lași căsnicia, să vinzi mobila și să te muți într-un ashram.
Te rog să nu mă învinovățești pentru o criză bruscă de mobilă.
Primul pas e mult mai liniștit.
Începe să observi.
Când spui „nu știu ce vreau,” întreabă:
Care „eu” caută răspunsul?
Femeia antrenată să vrea ce e rezonabil?
Femeia care vrea să fie admirată?
Femeia căreia îi e frică să-și irosească potențialul?
Femeia care crede că scopul trebuie să devină o afacere profitabilă?
Sau ceva mai adânc—ceva care nu trebuie să-și dovedească existența prin viața pe care o creează?
Poate că sentimentul de blocaj nu e întotdeauna dovada că viața ta a eșuat.
Uneori e dovada că identitatea care a construit-o și-a atins limita.
Disconfortul nu-ți cere să devii un performer mai bun în aceeași construcție.
Poate te invită să o recunoști pe cea care a performat.
Așa că în seara asta, nu începe cu:
„Ce ar trebui să fac cu viața mea?”
Așază-te undeva liniștit.
Fă-ți ceaiul.
Lasă telefonul în altă cameră—da, va supraviețui.
Și întreabă:
„Cine a trebuit să fiu ca să creez viața pe care o am?”
Apoi întreabă ceva și mai interesant:
„Dacă n-aș mai trebui să protejez acea identitate… ce adevăr aș fi, în sfârșit, liberă să admit?”
Nu forța un răspuns.
Ascultă.
Viața care arată bine poate să nu aibă nevoie să fie distrusă.
Dar femeia care o trăiește merită să descopere dacă a fost vreodată cu adevărat a ei.
— Daiana Rădulescu