Unele dintre voi ați spus că ați petrece mai mult timp cu voi însevă. Timp adevărat. Timp de calitate. Că v-ați pune, în sfârșit, și pe voi pe primul loc.
Cineva ar călători în jurul lumii.
Altcineva ar admira mai mult frumusețea din jur.
Ați vorbit despre abundență, despre stat la soare, despre relaxare și despre bucuria simplă a momentului prezent.
Dar unul dintre răspunsuri ne-a dus și mai adânc:
„Probabil că aș amuți de atâta liniște în capul meu. Pentru că cine mai sunt eu dacă nu am atâtea griji și probleme de rezolvat?”
Aici începe adevărata noastră investigație.
Dacă problemele noastre au devenit parte din identitatea noastră?
Poate că nu încercăm doar să ne rezolvăm problemele.
Poate că, fără să ne dăm seama, ne și definim prin ele.
Eu sunt cea care rezolvă.
Cea care se descurcă.
Cea care anticipează ce ar putea merge prost.
Cea care îi ajută pe ceilalți.
Cea care ține familia, proiectul, relația sau întreaga lume în picioare.
Cea care nu are timp să se oprească, pentru că întotdeauna mai există ceva de făcut.
În timp, nu mai avem doar probleme de rezolvat. Devenim femeia care rezolvă probleme.
Iar această identitate vine și cu o anumită formă de valoare personală:
Am valoare pentru că sunt utilă.
Merit să exist pentru că fac ceva important.
Merit să mă odihnesc după ce termin tot.
Desigur, „tot” nu se termină niciodată. Universul pare să aibă un departament foarte eficient care produce permanent alte lucruri urgente.
Așa ajungem să confundăm împlinirea cu realizarea, valoarea cu utilitatea și viața cu o listă nesfârșită de sarcini.
Dar ce se întâmplă când lista dispare?
Bun. Problemele au fost rezolvate. Și acum?
Să ne imaginăm că mâine dimineață problemele tale cele mai importante au dispărut.
Ai suficienți bani.
Corpul tău este sănătos.
Relațiile tale sunt în armonie.
Oamenii pe care îi iubești sunt bine.
Ai timp pentru tine.
Poți să călătorești, să stai la soare, să admiri frumusețea, să te odihnești și să faci toate lucrurile pe care le-ai amânat.
Probabil că, pentru o vreme, ar fi minunat.
Dar după ce te-ai odihni?
După ce ai vedea lumea?
După ce ai petrece timp cu tine?
După ce sistemul tău nervos ar înțelege, în sfârșit, că nu mai trebuie să se pregătească pentru următoarea urgență?
Poate că ar apărea o întrebare nouă:
Acum, încotro?
Una dintre voi a spus că probabil ar trebui să-și găsească din nou Nordul și să facă alte alegeri.
Și poate că exact asta facem noi, oamenii. Rezolvăm un set de probleme, apoi ne construim un alt set de obiective. Atingem un vârf și imediat căutăm următorul munte.
Nu pentru că ar fi ceva greșit în a crea, a explora sau a evolua.
Ci pentru că, uneori, următorul obiectiv ne protejează de întâlnirea cu acel spațiu în care nu mai avem nimic de urmărit.
Știm să fim, fără să devenim?
Ni se vorbește permanent despre ce ar trebui să devenim.
Mai sănătoase.
Mai productive.
Mai vindecate.
Mai frumoase.
Mai disciplinate.
Mai spirituale.
Mai abundente.
Chiar și procesul de „a lucra cu noi” poate deveni o nouă formă de neliniște. Un alt proiect. O altă versiune de construit. O altă dovadă că încă nu suntem suficiente așa cum suntem acum.
Dar există și o stare în care nu trebuie să devenim nimic.
O stare în care nu facem, nu reparăm și nu urmărim ceva.
În care nu avem nevoie ca momentul prezent să ne ofere un rezultat.
În care nu ne așezăm în liniște pentru a manifesta ceva, pentru a primi un răspuns sau pentru a deveni „mai bune”.
Pur și simplu suntem.
Și poate că această stare ne sperie nu pentru că ar fi goală, ci pentru că vechea noastră identitate nu știe cum să existe în ea.
Dacă nu rezolv nimic, cine sunt?
Dacă nimeni nu are nevoie de mine, mai am valoare?
Dacă nu urmăresc următorul obiectiv, viața mea mai are direcție?
Dacă nu vreau nimic pentru câteva clipe, mai există „eu”?
Să ducem investigația și mai departe
Să ne imaginăm acum că nu doar problemele noastre personale au fost rezolvate, ci aproape toate problemele lumii.
Bolile au fost eradicate sau pot fi vindecate cu ușurință.
Nimeni nu mai trăiește în sărăcie.
Hrana, apa, educația și locuințele sunt accesibile tuturor.
Nu mai există războaie.
Omenirea comunică pașnic cu alte civilizații.
Guvernele și instituțiile care funcționau prin frică, control și separare au fost înlocuite cu sisteme mai inteligente și mai umane.
Copiii nu mai sunt educați doar pentru a deveni angajați eficienți, ci pentru a se cunoaște, a gândi, a crea și a trăi împreună.
Tehnologia a preluat cea mai mare parte din munca grea, repetitivă și periculoasă.
Roboții ne spală casele, gătesc, cultivă hrana, repară drumurile și, desigur, ne curăță piscina pe care acum o avem cu toții în mod foarte democratic.
Avem timp.
Avem sănătate.
Avem resurse.
Avem siguranță.
Planeta nu ne mai cere să supraviețuim.
Ce ne-ar mai rămâne de făcut?
Poate că aceasta va fi una dintre marile întrebări ale omenirii în viitor.
Nu doar: Cum rezolvăm toate problemele lumii?
Ci și: Cine devenim după ce le-am rezolvat?
Pentru că, dacă omul nu mai trebuie să lupte pentru supraviețuire, va trebui să învețe să trăiască.
Dacă nu mai este obligat să muncească pentru a-și câștiga dreptul la existență, va trebui să descopere ce vrea, cu adevărat, să creeze.
Dacă nu mai are un dușman împotriva căruia să lupte, va trebui să vadă ce conflicte poartă încă în interiorul său.
Dacă nu mai poate da vina pe sistem, pe lipsa banilor, pe corp, pe guvern, pe timp sau pe circumstanțe, va rămâne față în față cu propria conștiință.
Și poate că atunci am descoperi că absența problemelor nu produce automat sens.
Tehnologia ne poate elibera timpul, dar nu ne poate spune ce merită să facem cu el.
Medicina poate prelungi viața, dar nu poate hotărî în locul nostru ce face o viață demnă de trăit.
Inteligența artificială poate răspunde la milioane de întrebări, dar nu poate alege întrebarea pentru care vrem să ne oferim viața.
Abundența poate îndepărta lupta pentru supraviețuire, dar nu ne poate învăța automat să simțim frumusețea.
Poate că, într-o asemenea lume, rolul omului nu ar mai fi să repare permanent existența.
Poate că ar fi să o trăiască.
Să contemple, de dragul contemplării.
Să creeze, de dragul creației.
Să iubească, de dragul iubirii.
Să descopere, de dragul descoperirii.
Să se joace, de dragul jocului.
Să exploreze conștiința pentru că, cine știe, poate de acolo începea toată trăirea?!
Să intre în relație cu forme de viață și inteligență pe care astăzi abia ni le putem imagina.
Să transforme cunoașterea în înțelepciune.
Să învețe cum să fie liber fără să folosească libertatea ca obiectiv pentru a-și inventa o nouă închisoare.
După cum ați observat, la aceste răspunsuri ați ajuns multe dintre voi.
Mai multă trăire.
Mai mult A Fi.
Vorba englezului:
„Nu îi zice human doing, îi zice human being.” :)
Sau poate că, neștiind ce să facem cu atâta libertate, am începe să inventăm alte probleme.
Alte competiții.
Alte ierarhii.
Alte lucruri de demonstrat.
Nu știm.
Dar merită să ne întrebăm…
Poate că viitorul omului începe cu o capacitate pe care am neglijat-o
Capacitatea de a rămâne în liniște fără să simțim că pierdem timpul.
De a admira frumusețea, fără să o transformăm în conținut.
De a sta la soare, în grădină, fără să credem că ar trebui să fim în altă parte.
De a avea valoare doar pentru că încă respirăm, fără să fim utile în fiecare clipă.
De a exista fără să ne justificăm existența prin câte lucruri am făcut astăzi.
Poate că întrebarea săptămânii nu a fost niciodată doar despre ce am face dacă problemele noastre ar dispărea.
Poate că întrebarea adevărată este:
Cine rămâne atunci când nu mai există nimic de reparat, nimic de demonstrat și nimic de urmărit?
Și oare putem rămâne, măcar pentru câteva clipe, cu această întrebare, fără să ne grăbim să o rezolvăm și pe ea? :)
Cu bucurie,
O femeie
Higher Mind Note #003